Carnete

Insemnarile zilnice ale lui Vasile Vasilache din 1954-1955, ani poststalinisti, ne vorbesc – in registru documentar-sentimental – despre o epoca nefasta creatiei si vietii personale (scriitorul are parte de timpuriu de o experienta dramatica: razboiul, moartea a doi bunici, a mamei cu un copil nou-nascut si a tatalui care isi curma zilele, foametea, inchisoarea, aflarea intr-un anturaj habitudinal, unde – vorba lui Sadoveanu – nu se intampla nimic, fiind dominat de monotonie existentiala, de cenusiul cotidian si, bineinteles, de stigmatul ideologic stalinist al sentimentului fricii si ingradirii).(…)Diaristul recunoaste, apoi, formarea sa, care e de fapt o autoformare (pe cont propriu, autodidacta), produsa tarziu si avand ca prima faza «o a doua formare», pe langa cea a vietii, in limba rusa (prin literatura rusa), iar la revenirea la romana (la literatura romana) producandu-se o sechestrare de tip flaubertian: modelarea stilului care sa reprezinte felul lui de a fi, firea, si care inseamna, dupa cum comenteaza Rolland Barthes «suferinta infinita», a scrie echivalandu-se cu a trai. (Acad. Mihai CIMPOI)