Carnete. Vol.3. Vasile Vasilache

„Vasile Vasilache vorbeste cum scrie si scrie cum vorbeste. Discursul sau oral are dispersiile eseului care ataca simultan, in lungi rotocoale concentrice, un reper toriu intreg de teme. De oriunde ar porni autorul – mahalaua copilariei sale, cartierul de pe Sciusev sau oricare alt colt de pe glob (povestitorul din el nu pare deloc intimidat de geografia exoticului sau de o cronologie masurata de secole) – si despre orice ar spune, firul sau narativ va trece cel putin o data prin pildele orientale sau prin logica noduroasa, dar gravida de adevaruri, a unui untestean.(…)Umorala, cultivand intelepciunea nastratineasca a paradoxului, intorcand pe toate fetele povestea vorbii, cartea lui Vasile Vasilache are o filosofie tutelara pe care am putea s-o rezumam prin vechiul proverb: «Apa trece, pietrele raman». Statornicia nu numai in spatiu, dar si in vreme, in respectul de sine ar trebui sa fie raspunsul dintotdeauna la ispitele curgerii si desertaciunii.” (Eugen LUNGU)