Cautand rasaritul la Vacaresti

Cautand rasaritul la VacarestiCartea de fata s-a nascut din dorinta intima a omagierii unei femei pe care autorul docu-romanului a cunoscut-o, asa cum o cunoaste si pe „fiica memoriei”. Insusi autorul este un copil al memoriei altei familii trecute prin labirintul concentrationar. Suntem la rascrucea drumurilor ce duc fie spre istorie, fie spre literatura memoriala, fie spre fictiune pur si simplu. Din fericire, unul dintre bratele acestei rascruci este calea memoriei, asa cum intelege sa o asume scriitorul. Dorinta sa de a scrie despre Ileana Samoila si fiica ei nascuta in penitenciarul-spital Vacaresti nu are de a face cu fictiunea, ci cu recuperarea prin mijloace literare a unei franturi de memorie a traumelor din comunism.Treizeci si sase de ani de la caderea oficiala a comunismului, desi poate fi o viata de om, nu este o perioada istorica mare la nivelul studiului istoriografic. Este, insa, pe fondul ideologic puternic al trecutului recent, o perioada intensa de incercari de recuperare. Aici este vorba despre povestea unei familii care a suferit in inchisoarea politica din Romania cat pentru un secol. Despre una dintre femeile fara nicio vina, alta decat de a fi mama, sora, fiica, sotia, iubita, prietena unui barbat. Asa cum a fost in cele mai multe cazuri ale „dusmancelor poporului”, inchise, internate, trimise in domiciliu obligatoriu, aruncate (ele si copiii lor) la marginea societatii. Romanul lui Teodor Flonta este despre demnitate in conditii neverosimile pentru multi dintre noi. Este, mai ales, despre iubirea de mama, pe care Ileana Samoila a platit-o cu cele mai grele suferinte si umilinte unui regim ideologic abuziv, cinic, pervers, criminal. (Flori Balanescu)