Copilul care auzea muzica stelelor

O poveste siderala despre tonurile si tonalitatea celor ce ne inconjoara.Siderati vor fi cititorii acestei povesti solare si selenare deopotriva.Un baietel oarecare, care ar fi putut fi la fel de bine o fetita, purtand unul sau chiar toate numele, auzea necontenit cantecele stelelor. Liricitatea armonica a muzicii reusea sa il inalte intr-o asa masura incat parea decazut din respectul datorat celor telurice. Dar nu, acesta doar se scalda in minunatia reverberanta a sunetelor.Inexplicabil, sonoritatea tindea la inaudibilitate, iar muzica ce ii inunda urechile pana atunci se risipea. In zadar incercase micutul sa isi „boteze” din nou urechiusele, intrucat acestea nu mai captau acordurile stelelor, desi erau perfect sanatoase, dupa cum il asigurase chiar si un doctor.Dincolo de simplitatea si frumusetea constructiei textului, de atentia acordata numelor personajelor (domnul Octav intruchipand octava si trepetele ce trebuiesc atinse pentru „aselenizarea” in proximitatea fiecareia din cele 88 de constelatii; Celeste, care este, pentru erou, celesta), povestea nu doar ca invita la o reconsiderare a notatiilor folosite pentru a ilustra, arata ori plasa un corp in spatiu si timp, dar reuseste si sa demoleze orice fel de prejudecata, prin modul in care toti il asculta fascinati pe domnul Octav, dar si sa impace orice fiinta cu infatisarea care ii este data – pistruii nu sunt, de altfel, decat stele pe pielea noastra. Cu totii suntem corpuri celeste.