Description

Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii, zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh și oasele, de moarte. Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit; ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!... Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi? ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere, să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări? O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi, și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul? Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi, Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!... De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă, și sarcină să-Ți fiu? De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?... Și-acum, merg în pământ; curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi. (Iov, 7, 14-21)