Elegii pentru o bucata de iaht

Ninsoarea electrică Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărâtă ca printr-un coridor unde păsări mecanice plâng pe umerii mei cu lacrimi electrice. Trec şi păsările mă poartă la gâtul lor suspendat între două întâmplări, cu inima bătând între două ecouri (şi prăbuşit între două trupuri, aidoma unui strigăt între două guri înfometate de mine şi aşteptându-mă şi dorindu-mă dintr-odată). Ştiu, ştiu că totul e foarte târziu, că totul se zbate între două discuri electrostatice, dar ce-mi spuneţi voi? îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate şi pârghii şi-mi spuneţi: Iată, aceştia sunt părinţii tăi; Iată, aceasta este inima ta – ia-o şi poart-o mai departe peste cioburile acestei aparenţe… îmi arătaţi ploaia săpând în calul de bronz şi-mi spuneţi: Iată, aceasta este ordinea – întâi tu, apoi tu, apoi tu, şi tu şi tu şi tu şi tu… Trec şi deasupra mea stelele fixe susţin aerul între două bătăi de aripi egale lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului, (între două ecouri, între două bătăi de aripi egale văd secundele electrice strălucind, apoi înnegrindu-se, umflându-se şi aşteptându-mă şi dorindu-mă dintr-odată), în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu încerc să strig, părând că exprim ceva, sau numai căzând mort cu gura deschisă.