Iosca

IoscaIn inima unei vai salbatice din Carpati, Iosca face carbune. Aproape centenar, ii place sa taca, sa bea pe saturate si sa rataceasca beat pe drumurile sinuoase de munte la volanul vechiului sau Trabant albastru. Dar de cele mai multe ori sta asezat pe bancuta din fata casei, amintindu-si propria viata iesita din comun. Razboiul, lagarele sovietice, Ceausescu, apoi prietenia de pe santierul pe care e angajat sa lucreze la constructia unei cai ferate care nu duce nicaieri. Acolo, departe de tumultul Istoriei, traieste in armonie cu Ilona – iubirea vietii lui – si impartaseste o prietenie de nezdruncinat cu maistrul, doctorul si popa, toti la fel de alcoolici si excentrici ca el. Impreuna, descopera secretul timpului si al fericirii. Intr-o proza cu suflu imens, Cristian Fulas pune in scena personaje de neuitat. Iosca e un cantec inchinat vietilor nein semnate care sunt zdrobite si uitate in fuga nebuneasca a lumii.„Iosca – un personaj memorabil, de-o varsta cu pietrele si la fel de elementar ca ele, si un roman cu mare forta epica, de un impecabil rafinament stilistic si narativ. Cristian Fulas construieste cu pricepere de arhitect destinul unui om in care «simplitatea dintai a lucrurilor» se conjuga cu o intelegere profunda a lumii si a oamenilor. O scriitura viguroasa si ampla, infuzata de o debordanta energie, face din acest roman unul de o violenta frumusete in care totul, imagini, fiinte, obiecte si idei se impletesc intr-o supraomeneasca tragedie.“ Carmen Musat„Cu accente simfonice si uriase excese, acest roman asemanator unui stejar batran se evidentiaza ca un imens poem in proza pe tema conditiei umane. Opera seducatoare prin turul ei de forta narativ, Iosca ne restituie atmosfera azi disparuta a unei Romanii indepartate, inchise intr-o vale, dar care prin tragedia ei urca pe culmile existentei.“ Charles Ficat, Revue des Deux Mondes„Maistrul si-a suflecat manecile de la camasa, a facut un semn de chemare cu bratul lui gros si oamenii lui de dincolo de munti, inalti si solizi, i s-au alaturat in cerc. Bratele lor vanjoase si varstate de vene s-au prins in sarba, tambalul a luat ritmul, picioarele din directia de rotire s-au ridicat toate ca la un semn si au lovit naprasnic batatura dintre baraci, ridicand praful in aer de-un stanjen. Cand vioara a inceput sa cante, a inceput si sarba propriu-zisa, joc indracit de la campie care zguduia pamantul si tulbura bautura in pahare, joc insotit de privirile cuprinse de nebunie ale barbatilor care, in rasucirea lor constanta si ritmata, repetau toata istoria neamului lor de tarani si o scriau, cu pasi de foc parca, in praful dintre mese. Se invarteau, se opreau dintr-odata, picioarele bateau pamantul la unison, strigatele din piepturi erau unul singur, strigatul bucuriei de a fi cu care se nascusera si care nu avea sa-i paraseasca pana in clipa mortii. Si, pe masura ce vioristul sporea ritmul, prins si el in jocul nebun al barbatilor, pasii acestora din urma se faceau tot mai grabiti, mai inversunati si prin sarba lor sfinteau cununia la care fusesera chemati si cercul lor, cerc rotitor al sufletelor, se facea leagan pentru viitorul copil si pavaza pentru orice avea sa i se intample vreodata.“ Iosca, Cristian Fulas