Masina de intors timpul

Priviţi la ce priveşte poeta şi, mai ales, cum simte lucrurile, cum le prinde împreună, cum îşi poartă o intuiţie sau o imagine prin tot poemul, cum aşterne asupra lui o pulbere fină, aproape imperceptibilă, pe care noi o aspirăm prin toţi porii. Prin 1987 sau 1988, la Cenaclul „Universitas”, şi-a făcut apariţia o studentă la Medicină, Daniela Moraru, ale cărei poeme mi-au produs nu doar încântare, ci şi uimire. De unde atâta dezinvoltură şi proprietate poetică – mă întrebam, aflând că viitoarea doctoriţă venea de la Sibiu, dar nu-l citise pe M. Ivănescu?! Am crezut în vocaţia ei de poetă, i-am reproşat că nu se ia în serios, am regretat apoi plecarea ei în Statele Unite... Iată însă că fatalitatea talentului îşi spune până la urmă cuvântul şi Daniela Moraru, devenită Matei prin însoţirea cu un alt membru al Cenaclului „Universitas”, Sorin Matei, nu a renunţat la poezie. Nici doctoratul în Medicină, nici munca de cercetare hiperspecializată în care s-a angajat nu au împiedicat-o să arunce asupra lumii privirea ei de atunci, o privire selectivă şi penetrantă în care persistă naivitatea acută şi cruzimea inocentă a copilăriei. De unde de altundeva magnetismul cu care se încarcă descrierile şi evocările sale, care caută anume obiectele şi gesturile mărunte, domestice, simple? Priviţi la ce priveşte poeta şi, mai ales, cum simte lucrurile, cum le prinde împreună, cum îşi poartă o intuiţie sau o imagine prin tot poemul, cum aşterne asupra lui o pulbere fină, aproape imperceptibilă, pe care noi o aspirăm prin toţi porii."