O psihologie a educatiei

Pentru orice minte deschisa si orice om de buna credinta pare din ce in ce mai clar ca a face educatie presupune studiul tot mai sistematic, mai atent si mai nuantat al psihologiei. Pregatirea oricarui profesor pentru activitatea cu elevii nu mai poate ramine doar la nivelul bogatelor si temeinicelor cunostinte cerute de predarea-evaluarea diferitelor discipline de invatamint. Obiectivele oamenilor catedrei nu se mai pot restringe doar la exigentele si standardele cognitive. Aceasta, deoarece: a) ei sint nevoiti sa transmita ceea ce stiu (sau ceea ce li se cere) elevilor; adica sint (permanent) in situatia de a se face intelesi, de a demonstra, de a atrage, de a incinta, de a provoca, de a consolida; pe scurt, a convinge. Si atunci, transferul de informatie, repere, accente si valori-atitudini presupune formarea anumitor abilitati, capacitati psihologice, umane, interactionale; b) cresterea, formarea, invatarea inseamna mai mult decit solicitarea, utilizarea si stimularea memoriei, inteligentei, a docilitatii si conformismului. Pentru toate acestea (daca nu si pentru multe altele), intuitia nu mai este (in cele mai multe cazuri) suficienta. A cunoaste oamenii, a cunoaste elevii (si a interactiona adecvat cu ei) implica si alte dimensiuni ale spiritului nostru decit intuitia. Din pacate, de multe ori, noi, oamenii scolii, raminem doar la nivelul cunoasterii si intelegerii comune, cotidiene, globale ale elevilor si ale relatiilor (formative) cu ei, pretinzind, in schimb, in fata noastra si/sau a celorlalti, ca ii cunoastem bine, ca stim (foarte bine) cu cine avem de-a face. Experienta (acumulata) la catedra si in viata obisnuita este luata drept argument invariabil si imbatabil. Stim (cu totii) cit de riscant este sa-i contestam cuiva propria experienta profesionala si de viata; este ca si cum l-am contesta ca persoana, ca om. Mai mult, credem ca experienta noastra tine locul oricarui studiu (teoretic sau experimental), in orice imprejurare sau in orice problema. Experienta este supralicitata in aceeasi masura in care cercetarea sistematica, teoretica este subestimata. In aceste (nefericite, dar des intilnite) conditii, multi oameni ai scolii (la diferite niveluri/cicluri de invatamint) intra in relatii cu oamenii (inclusiv colegi), cu elevii intocmai omului obisnuit (de orice alta profesie) care angajeaza relatii cu semenii, cu copiii (sai). Mai precis, ei angajeaza relatii la nivelul simtului comun, asa cum ii dicteaza instinctul social sau instinctul de conservare imediata, de moment, fara subtile rafinamente si constringeri psihologice (mai profunde). Din punctul nostru de vedere, eficienta scolii, in general, si a fiecarui profesor in parte depinde intr-o mare si reala masura de zona lui de cunoastere si de intelegere/pricepere psihologica. Cum stim deja cu totii, invatarea, formarea nu implica doar transmitere si insiruire – mai mult sau mai putin neutra si clara – de cunostinte, date, informatii, ci intreaga personalitate a educatorului si intreaga personalitatea a discipolului. Astfel spus, in actul de formare-dezvoltare, de afirmare de sine nu sint (si nu pot fi) implicate doar procesele cognitive; ar fi prea superficial, prea formal, iar riscul de a esua prea mare. Cream (poate fara sa vrem) premise pentru ca: elevul sa fuga de (la) scoala, sa refuze (launtric, intrinsec) sa invete, intelegerea si comunicarea dintre profesor si elev sa mearga greu sau deloc, premise pentru aparitia conflictelor, indiferentei, ostilitatii, pindei etc.