Pasii pierduti

Pasii pierduti - Etienne Verhasselt Nemiscate. Neinsufletite. Fara viata. In acesti termeni ne gandim la obiecte si, dupa cate se pare, nimeni nu ne contrazice. Sa privim insa la un copil: cand descopera lumea, trateaza oare obiectul ca pe un lucru inert? N‑o fi cumva o idee pe care i‑o vara in cap adultii si care se intipareste in mintea lui tanara, cu autoritatea de necontestat a adevarurilor fundamentale: nu poti sa calatoresti in timp, nu te mai intorci din lumea de dincolo, nu esti nemuritor, nu poti zbura, etc.? Asa stand lucrurile, puiul de om e nevoit sa refuleze intuitia subtila a unei lumi cu totul diferite. E oare o nebunie sa te gandesti ca, din loialitate si din supunere fata de parinti, am renuntat intr‑o zi sa vedem si am uitat, totodata, lucrurile ai caror martori naivi si privilegiati am fost? Noi adultii credem cu tarie ca obiectele sunt inerte, dar sa luam in considerare, aici, o situatie pe care‑am intalnit‑o adesea, sau care ni s‑a povestit de‑atatea ori: suntem acasa si ne cautam ochelarii, zadarnic. Eram siguri ca i‑am pus pe birou si nu‑s acolo. Cautam peste tot, pana si la toaleta, dar nici urma de ei, nu‑s niciunde. Ne intrebam daca nu cumva cineva ne‑a jucat o festa, doar ca suntem singuri. Neputinciosi, mai ca ne vine sa credem ca ne‑am pierdut mintile. Si, deodata, ne dam seama ca‑i avem pe nas! Étienne Verhasselt