Ultima strigare de scrib

Opera poetica a lui George Popescu este neindoielnic de anvergura europeana, nutrita de un dialog nelinistit, spre a o spune numaidecat, intre Geneza si Apocalipsa, cu craniul Elenei intre maini, incoronata de o frumusete pierduta, de care cu totii ne simtim orfani. Poezia lui George Popescu traduce o astfel de sintonie, deloc coincidenta, intre lume si cuvant, care totusi se hraneste dintr-o adecvata interlingua de putere utopica: uneori minerala, precum poezia lui Trakl, alteori disonanta, precum cea a lui Holderlin, plina de fascinatia lucrurilor pe cale de a se intampla, limba suspendata, intrerupta, ca dialog neimplinit, cu acel diapazon al lui Celan.Marco Lucchesi