Zvâc

Poezia lui Victor Fală pulsează între două foame fundamentale: cultura și natura. Nu caută justificări — întrebarea care îi străbate textele nu este „de ce citești?”, ci mult mai intimul și mai periculosul „ce citești?”. Din umbră se aud vocile poeților care l-au format — Teodor Dună, Emil Brumaru, Eugen Cioclea, Emilian Galaicu-Păun, Șerban Foarță — nu ca simple influențe, ci ca un cor interior care îl împinge mai departe.Fală joacă. Cu sunete, cu accente, cu imagini. Și în acest joc se naște o sensibilitate artistică recognoscibilă, deja distinctă. Avem în față un poet ludic și erotic în același timp, care „devorează” — cu o senzualitate aproape agresivă, de animal fantastic urmuzian — atât cărți, cât și femei (marine). Da, sună riscant. Tocmai de aceea funcționează.Poezia lui curge cu energie vie, cu seve sănătoase, cu nerv. Nu e un exercițiu livresc steril, ci un organism care respiră, mușcă, seduce. Versurile:„dar găsește și tu o cale, găsește-ți o voce, un ritm, mi-ai zis și m-ai părăsit”nu sunt doar confesiune, ci manifest. Pentru că Fală și-a găsit deja calea, vocea și ritmul.Iar asta nu mai e promisiune. Este certitudine.— Nina Corcinschi