Alfabetul privirii. Insufletiri filmice ale literaturii

La 1 noiembrie 1983, prin Ihab Hassan, am avut privilegiul să-l întâlnesc pe Mircea Eliade în locuința sa din Chicago. Onoare, sărbătoare de neuitat. Am vorbit cu Profesorul și doamna Cristinel aproape trei ore despre România interbelică, despre Emil Cioran și Constantin Noica. Așa am ajuns la patima mea de a întruchipa filmic scenariul Ziditorul, pe care l-am scris în 1978 și pe care comisia ideologică l-a respins imediat, menționând „niciodată acest film”. Am povestit emoționat această versiune cinematografică a mitului creației… Mircea Eliade la sfârșit a spus: „Domnule Visarion, dumneata ai creat o scriere vie, în vizualitate filmică, cu rezonanță mitică. Ar fi important pentru cultura actuală ca densitatea acestei ecranizări ce include trecutul în prezentul spațiului spiritual românesc cu o tragică tensiune existențială, profetică, să o împlinești ca operă personală”. * Un artist cu nume de visare Citindu-le pe nerăsuflate, înțelegem ceva unic din aceste pagini: Visarion este poetul artist al imaginației neîmplinite, damnat ca Meșterul Manole să își reclădească din fire de spirit propriul univers. De ce? Fiindcă nimeni altcineva – actor, scenograf, operator, compozitor, sunetist… – nu se poate ridica la nivelul lui de fantezie vulcanică! Așa că rămâne însingurat, visând la un teatru ideal, la un film imposibil. Caragiale al lui e enorm de monstruos și monstruos de enorm. Nicio scenă și niciun ecran nu îl cuprind. E gând! Emoție! Vibrație! Nu realitate de scenă sau imagine de peliculă, amenințate de marasmul posibilului. Paginile de față ni se dăruiesc paradoxal, ca o colecție unică de artă ireală, închipuită în taină și cu un titlu pe măsură – „Alexa Visarion: cinematograf visat, teatru fără sfârșit”. Octavian SAIU