Binevoitoarele

Prin aceasta lucrare care poate fi inscrisa la fel de bine sub egida romanelor lui Eschile, dar si in linia romanelor lui Vassili Grassman, 'Viata si destin“ sau Visconti, 'Damnatii“, Jonathan Littell ne face sa retraim ororile celui de al Doilea Razboi Mondial laolalta cu asasinii, aratandu-ne un personaj cum rareori ne-a fost dat sa vedem: epopeea unei fiinte strabatand istoria si propriul destin. 'De fapt, as fi putut la fel de bine sa nu scriu. La urma urmei, nu este o obligatie. De la razboi, am ramas un om discret. Slava Domnului, nu a fost niciodata nevoie sa-mi scriu memoriile ca sa ma justific, fiindca nu am nimic de justificat, si nici ca sa castig bani, caci imi castig destul de bine traiul asa. (...) Nu regret nimic: mi-am facut treaba, asta-i tot. Cat priveste chestiunile mele de familie, pe care poate ca le voi povesti, nu ma privesc decat pe mine; in ce priveste restul, spre sfarsit, fara discutie ca am cam fortat limita, dar nu mai eram chiar eu insumi, nu mai stiam ce sa fac, de altfel totul in jur se rasturna, nu am fost singurul care-si va fi pierdut capul, trebuie sa recunoasteti. (...) In pofida cusururilor mele, si au fost nenumarate, am ramas unul dintre cei care cred ca singurele lucruri absolut necesare vietii omenesti sunt aerul, mancatul, bautul si excretia, cat si cautarea adevarului. Restul este facultativ.“