Casa din intuneric

„Romanul e captivant, bine scris, in ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de alta parte, e un text elaborat de catre un carturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski facute in profunzime, temeinic. In consecinta, e un roman in care simbolurile apar la tot pasul, incifrate in text, in tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuatie; fireste, maniera aceasta de lucru le poate parea ca fiind „depasita” deconstructivistilor, nuante ludice, postmoderne apar aici mai rar, insa obligatia cronicarului este in primul rand aceea de a se mula pe intentia constructiva a textului, adecvandu-i-se interpretativ, fara a o intinde intr-o directie straina sintaxei sale explicite, pe care textul nici nu a dorit-o, nici n-a transpus-o in materia sa imagistica. Strict tehnic, ne aflam in fata unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de initiere: tanarul Matei (toate numele sunt luate din Biblie...) interiorizeaza sfasietor, dramatic moartea prematura a tatalui sau, David, pierdut intr-un accident de masina pe Valea Oltului, se afla in conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatica, dar intrata in faza unui deficit de caldura umana, mascata prin nervozitate, si isi fixeaza intreaga afectiune pe fiinta compensativa a bunicului, Grig, mort si el spre sfarsitul romanului, si pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristorcatic, un concitadin de ocazie si „tata-surogat”, caruia, in cele din urma, protagonistul romanului ii datoreaza relansarea intelectuala – viitor student in filosofie – si formarea literara, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-si-l oarecum fara premeditare sau indemnuri din afara, ca pe o efervescenta interna a propriei sale fiinte.” Stefan Borbély, Contemporanul, nr. 7, 2009