CUM ECLESIASTUL DISCUTA CU PROVERBELE

Val Butnaru este, fără îndoială, un dramaturg de pe linia întâi a dramaturgiei româneşti, nu numai a celei basarabene. Fiind de acord cu Constantin Cheianu că „Val Butnaru şi-a propus în mod programatic, de la primele sale piese, să scrie un astfel de teatru decât cel care s-a făcut până la el în Basarabia, un teatru al generaţiei ’80, conectat la tendinţele cele mai noi ale dramaturgiei europene şi mondiale”, precizăm că el nu preia în mod mecanic nişte modele. Personajele sale se impun prin biografie, caracter şi evoluează „ignorând” tiparele structurale cunoscute de autor, dar abandonate în voia artisticului. Artisticul primează, nu forma construcţiei, ca să nu mai vorbim de funcţia antropogenă, socială a textului dramatic, care rămâne pe planul doi. Scrise admirabil (fapt remarcat şi de Academia Română, care i-a decernat, în 1993, Premiul „Ion Luca Caragiale”), piesele lui Val Butnaru mai au calitatea de a putea fi citite ca beletristică „pură”.