Din lumea celor care nu cuvanta

Din lumea celor care nu cuvanta este considerata de criticii si de istoricii literari romani o serie de mici poeme in proza dedicate vietatilor de langa oameni, pe care acestia aproape niciodata nu se obosesc sa le ia in seama. Poate doar copiii, manati de curiozitate si insufletiti de candoare, le atribuie pasarilor, insectelor, animalelor din gospodarie ori din salbaticie, suflet, sentimente, morala si spirit de sacrificiu, judecata si destin. Povestile despre cei care nu cuvanta, niste adevarate miniaturi literare, sunt mici reflectii lirice si induiosatoare despre lupta, despre infrangere, despre victorie, despre moarte. Datorita acestei carti, Emil Garleanu are trebui sa stea cu cinste alaturi de Axel Munthe, alt scriitor care a iubit foarte mult animalele. Emil Garleanu (1878–1914), scriitor si gazetar roman. Crescut de o matusa, dupa ce parintii sai s-au despartit, a fost un copil sensibil, pierdut adeseori in stari de reverie. Dupa o scurta cariera de ofiter, marcata de o mutare disciplinara la Barlad, fiindca incalcase regulamentele care le interziceau militarilor activitatea publicistica, a plecat la Bucuresti, unde s-a dedicat cu totul literaturii. A fost adeptul curentului samanatorist si s-a numarat printre fondatorii Societatii Scriitorilor Romani. A fost regizor si scenarist de film. Opera: Batranii (1905), Din lumea celor care nu cuvanta (1910), Nucul lui Odobac (1910) . „A ramas din opera sa un volum care continua sa incante. E, desigur, Din lumea celor care nu cuvanta, alcatuit, dupa modelul lui Jules Renard din Histoires naturelles, din mici portrete monografice ale unor vieti (gandacelul, gaza, carabusul, furnica, gaita, motanul, scatiul, calul etc.). Duiosia prozatorului se manifesta de asta data benefic, cartea citindu-se si azi (nu numai de catre cei mici) cu delicii.“ Zigu Ornea, istoric literar roman