Din tara in care stanga e Cartu si dreapta e Lacatus

Despre sport scriu de obicei gazetarii de specialitate. Ei sunt profesionistii. Scriu si amatorii, cei mai numerosi fiind, dintotdeauna la noi, scriitorii. De la G. Calinescu si Camil Petrescu in romane din anii '30 si pana la Fanus Neagu, ieri, sau Radu Cosasu, azi, in cronici de ziar. (Ultim mohican, Radu Cosasu. Generatiile tinere de scriitori nu par sa aiba habar de sport.) Ionut Vulpescu se situeaza undeva la mijloc. Il apropie de primii o anumita aplicare la obiect. De cei din urma, dimensiunea culturala a comentariilor lui si, poate, faptul de a nu se fi specializat: a scris de la inceput despre fotbal, fotbalisti, antrenori si patroni de cluburi, ca toata lumea, dar si despre rugbi, tenis si alte sporturi „minore". Sportul a inceput sa-i intereseze pe scriitori din clipa in care s-a vazut latura morala intr-o disciplina care angajeaza corpul. Latinii stiau acest lucru: mens sana in corpore sano. A fost nevoie sa treaca multe secole pana cand modernii sa redescopere adagiul stravechi. In articolele din culegerea de fata, se remarca lesne, dincolo de familiarizarea cu domeniul, perspectiva etica, fara aroganta moralizare, din care autorul priveste performanta si, deopotriva, viata sportiva. Ceea ce sporeste farmecul articolelor este naturaletea cu care Ionut Vulpescu descrie atat sublimitatile, cat si mizeriile uneia dintre cele mai umane indeletniciri. Si care are toate calitatile si toate defectele indeletnicirilor umane. Nicolae Manolescu