Guzanja

„Stau la marginea mesei și lemnul îmi mușcă mâinile. Prin mine trece Dumnezeu. Dacă mă încumet să ridic capul, tata mă crede un pui de câine căruia nu i s-au deschis încă ochii; își bagă degetele în orbitele mele, caută, caută, Dumnezeu știe ce, vrea să mă cunoască, să-mi stoarcă din suflet duhul, să vadă dacă-s al lui, dacă Mama nu m-a făcut cu vreun bețiv, răsturnați ca sticlele în vreun șanț, la marginea gării, printre scânduri și ulcele din veacul trecut. Tatei nu-i place cine sunt; mă răsucește, îmi smulge picioarele și mi le pune deasupra capului. Așa-i mai bine, conchide el, încă morocănos, și deschide ușa. O femeie lată, cu țâțe uriașe, îl privește nedumerită. Cum, aici și copilul să fie de față?, întreabă ea, dar tata îi răspunde: Lasă-l dracului, ăsta nu vede, curva aia l-a făcut orb. Orb, orb, se înspăimântă femeia și aleargă spre mine, mă mângâie, cu aceleași mâini cu care ține scula tatei; mă plânge ca pe un mort. Îmi dau și mie lacrimile din pricina ei. Tatei îi fuge cheful. Pune lemne pe foc, își coase ciorapii, mănâncă și râgâie. Dar eu văd, eu văd, nenorociților, le-aș spune, de-aș putea; cum vă împreunați în lipsa Mamei, cum o trădați, cum o urâți. Și Mama vă vede, vă miroase, vă lasă să putreziți. Nici nu se bucură, nici nu plânge.” (fragment(