Imparțial

De o simplitate cuceritoare, derulată lucid, cu dorinţa nemărturisită de a reface nu atât muzica vieţii cât, mai ales, proza vorbirii cotidiene, poezia Ioanei Sandu e mai mult decât o făgăduinţă. Razele unui lirism amintind bune lecturi din poeții „vechi" străbat compuneri ce-şi propun să transcrie senzații, să se rostească edictual asupra unor idei de copleșitoare rezonanță filosofică şi sfârșind prin a fi poezii de dragoste.
Amintirile copilăriei petrecute într-un sat (se pare, din preajma Oltului) pe care autoarea îl vede „vremuit” - imagine superbă! - se proiectează cu grație necăutată în memoria sa şi ne sunt povestite în versuri uşor încețoşate ca de zăpezi, în note elegiace. Sensibilă la inexorabila risipă a secundelor, poeta are în același timp capacitatea de a nu se lăsa intimidată de legile lui Chronos, redescoperindu-şi obârşiile stenice. - Gheorghe Tomozei