Legenda Luceafarului

«În descrierea unui voiaj în țările române germanul K. povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simplă uitare, pe de altă parte însă, pe pămînt, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc», scria Eminescu pe marginea manuscrisului uneia din multele variante ale poemului Luceafărul. Pe aceeași filă poetul își continuă gîndul, într-o formă mai succintă: «Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pămînt și i-am dat acest înțeles alegoric». Acest « german K. » era Richard Kunisch, autorul unei culegeri intitulată Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumanien und der Turkei (București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia), apărută în 1861 și reeditată în 1868 și 1869. Lui Eminescu care, în toamna anului 1872, venise la Berlin cu scopul de a-și continua studiile universitare, nu putea să-i scape acest titlu de carte. Astfel, cele două basme românești culese de Kunisch (Das Madchen im golden Garten și Die Jungfrau ohne Korper) vor intra imediat în laboratorul de creație al poetului, din care vor ieși minunatele basme versificate: "Față-n grădină de aur" și "Miron și frumoasă fără corp".