Mintea de pe urma

filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, pregătindu-te pentru sfârşit. În teorie, ca şi în viaţă, e mult mai greu decât sună – poate imposibil. Tocmai de aceea merită încercat, poate că nimic altceva nu merită mai mult încercat şi nimic altceva nu este „filosofie”, adică iubire de înțelepciunea pe care nu o posezi. Cristian Iftode Există o zicală populară conform căreia mintea de pe urmă ar fi cea mai înțeleaptă. Cea cu care am fi reușit – dacă am fi posedat-o la timp – să evităm capcanele și să ajungem la cea mai bună versiune a noastră. Enunță oare această sintagmă o iluzie, o ironie, un adevăr? De la ea pornește cartea, ca o speranță oferită cititorului, ca o provocare cu care se confruntă autorul. Scrisă ca o suită de texte din și referitoare la etape de viață diferite, Mintea de pe urmă descrie traiectoria unei căutări de sine care explodează în miezul cuvintelor, lăsând întrebările și gândurile să numească cele mai intime cumpene ale sufletului și invocând cu erudiție texte clasice și autori care au trecut și ei cândva prin astfel de încercări.