Nunta lui Figaro. Barbierul din Sevilla

În frãmântata Europã a secolului al XVIII-lea, poveştile individuale, ale oamenilor de rând intrã în conflict cu comandamentele morale ale puterii. Nunta lui Figaro este în acest sens un adevãrat model în istoria culturii, o fabulã cu un deznodãmânt fericit opunând morala idealizatã a vremii realitãţii de zi cu zi a biografiilor oamenilor de rând. Astfel de poveşti se regãsesc în textele dramatice ale unor dramaturgi ca Beaumarchais în Bãrbierul din Sevilia, O zi nebunã sau Nunta lui Figaro, precum şi în opere bufe semnate de Paissiello, Rossini, Mozart. Personajele principale se întâlnesc la nunta Suzanei, unde întâmplãrile neprevãzute îi iau prin surprindere. Gazda, Contele Almaviva, ţine foarte mult sã respecte regulile feudale referitoare la prima noapte de cãsnicie a slujitorilor sãi, cu toate cã anterior renunţase la ele. Cu bani, promisiuni şi şantaj el încearcã sã-şi împlineascã dorinţele ascunse însã acestea ajung la urechea lui Figaro. La o asemenea mârşãvie, servitorul îi rãspunde tot cu mârşãvie. Împreunã cu logodnica sa Suzana, o fatã cu minte agerã, şi cu Rosina, soţia dezamãgitã şi rãnitã a contelui, pun la cale o farsã pentru a-l atrage în capcanã. În planurile sale îl introduce şi pe Cherubino tânãrul paj al contelui, care se îmbracã în hainele Suzanei pentru a-l face de râs pe seducãtorul conte. Avem de-a face cu 5 personaje arhetipale, clasice, care, secundare sau nu, se întâlnesc cu evenimente extraordinare pe parcursul operei. Intriga este atât de bine construitã încât din acţiunile personajelor nu putem bãnui care va fi deznodãmântul, dar în final, binele triumfã, aşa cum se cuvine unei comedii bine realizate. Este important sã reţinem din povestea de mai sus cã fenomenul nu este esenţial din punct de vedere al rezolvãrii formei ci din felul în care se împletesc şi relaţioneazã personajele, situaţiile, stãrile psihologice în aceastã operã. Fãrã doar şi poate cã povestea nunţii lui Figaro este una distractivã, hazoasã, urmãrind legile construcţiei unei comedii clasice ca la carte, dar de fapt situaţiile şi caracterele comice par cã merg pânã la grotesc, şi privite prin ochii contemporanilor ne apar exagerate pânã la absurd. Însã toate piesele acestui puzzle provin fãrã excepţie din arsenalul de critici la adresa societãţii pe care autorul le foloseşte şi articuleazã cu o conştientã meticulozitate. Fãrã îndoialã cã o asemenea criticã nu-şi pierde niciodatã valabilitatea şi este binevenitã în orice timp şi spaţiu al istoriei culturii.