Pentru o noua cultura critica romaneasca

„In timp ce proza, poezia si literatura in general au cultivat manifestul ca gen si, odata cu el, delimitarea neta si programatica fata de idei si formule anterioare, in critica si teoria postbelica din Romania asemenea texte polemice au lipsit aproape cu desavarsire. Explicatiile sunt multiple, dar legate intre ele: dependenta complexa, inclusiv administrativa, a unei generatii critice de cea dinaintea ei; o cultura excesiva a autoritatii, dar si a reverentei, a slugarniciei chiar, in critica si in afara ei – tinerii critici de ieri si de azi stiau si stiu ca audienta lor principala, cea care conta si conteaza pentru carierele lor, consta si consta in „maestrii” si profesorii lor, iar a scrie nu doar „sub indrumarea” acestora, ci pur si simplu pentru ei a avut efecte dezastruoase pentru cultura critica romaneasca; apoi, prezumtia naiva sau, in functie de situatie, pretentia interesata ca mai multe paradigme critice sau teoretice pot coabita fara tensiunile dintre ele; nu in ultimul rand, vigilenta cu care regimul supraveghea si reprima orice forma publica de disensiune si conflict pana in 1990. In plus, mai mult decat in literatura, in critica a fost dominanta o falsa constiinta anistorica si apolitica conform careia protocoalele si platformele critice nu navigheaza apele istoriei, nu se supun testelor ei, nu evolueaza si nu se succed, ci exista simultan si armonios. Aceasta fictiune cotemporalista – aceasta atemporalitate imaginara – a dus la un pacifism si el iluzoriu, care a fost dublat de un relativism nu mai putin gaunos. Impreuna, ele au descurajat controversele de substanta, altfel normale si necesare; e probabil ca acestea ar fi adus la lumina mai multe optiuni, repere si valori. Iar pentru ca asta nu s‑a intamplat, perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial, cu tot cu deceniile ei de pretinsa liberalizare poststalinista, apare, retrospectiv, drept scena osificarii si stagnarii criticii romanesti si a consolidarii treptate a unui statu-quo critic nombrilist inauntrul caruia fantasme conceptuale si „institutii” precum „personalitatea”, „talentul”, „creativitatea”, „intuitia”, „judecata de valoare” si „finetea” opereaza nestingherite ca singure foruri de normare a functionarii sistemului critic.