Sarmale si serotonina

Volumul Sarmale si serotonina. Despre un mainstream gastro-cultural este, deopotriva, o abordare antropologica a bucatariei traditionale si o culegere de retete de sarmale (preluate din satele salajene).
Cu certitudine, in orice formula am incerca sa definim „traditionalul”, sarmalele nu pot lipsi. Sarmalele cu malai (pasat) sau orez, cu carne taiata din cutit, cu afumatura sau fara, doar cu ceapa prajita, cu cureki murat sau varza cruda, fierte pe marginea fiteului sau spohertului in oale pantecoase de pamant, ne trimit mereu la savoarea mancarurilor de altadata. Fara a fi chefi la restaurante fancy din centru, gospodinele din satul traditional cunosteau si aplicau nenumarate tips and tricks pentru a le da un saft nemarginit, gustat si degustat la nunti, inmormantari si in fiecare duminica.
Sarmelele se gasesc in mijlocul unui mainstream cultural, orientat spre o incomensurabila dorinta a oraseanului de a cunoaste si lauda traditionalul (coasem chimesi si ii, apelam la un design arhitectural taranesc si la o amenajare interioara etno, gatim si mancam „ca la bunica”, apelam la leacuri babesti, vraji si ritualuri magice, tinem sarbatori traditionale, promovam cultura satului traditional ca pe cel mai tare brand in materie identitara).
Volumul pledeaza pentru o antropologie a… sarmalelor, in care oala cu sarmale este un inefabil martor intre doua lumi (sat si oras) si un fabulos barometru al dezvoltarii societatii romanesti. Devoaland un incredibil know how al bucatareselor de la tara, sunt selectate o serie de artificii, smecherii, trucuri, secrete (tips and tricks), numai bune de imprumutat de gospodinele de azi de la cele de ieri, toate redate in limba colorata ardeleneasca, asa cum au fost culese direct din teren.
Printr-un storytelling inspirat, se fundamenteaza, de fapt, un patrimoniu cultural al gustului, pornind de la o serie de cooking stories si terminand, apoteotic, cu marturii despre savoare, saft, zoft (pour les connaisseurs, desigur) dar si despre marea provocare a tarancii: sa faca mancare satioasa din ingrediente putine, de preferat „din ce da gradina” si, de cele mai multe ori, fara carne. Se vorbeste despre un management corect al bucatariei si alimentelor, dar si despre ... calitatile estetice ale produselor (geometria sarmalelor, care se aseaza in oala „ca razele de soare”).
Dintr-un alt unghi, antropologul se vede nevoit sa dicute si despre istorii culinare si sarmalele globalizate, despre atitudinea contemporanului si „fortarea modelului” sau „uzarea simbolului” (supra – traditionalitatea) dar si despre o serie de deschideri culinare: euro-sarmale (sau mondo-sarmale?), gastro-diplomatie si euroregiuni gastronomice (si turistice).
Asadar, pentru ca „daca sarmale nu e, nimic nu e”, sarmalele au devenit, incet, euro-sarmale: cu ele ne legitimam identitar, ne spunem povestea, ne mandrim si le ducem cu noi pretutindeni.
Vorba poetului, in Romania si in Europa, cu adevarat „miroase a sarmale peste Muntii Carpati”...
---„Romania are conturul unui peste dolofan. Ar fi oare o erezie sa ne-o inchipuim preluand forma unei sarmale? Ne-ar banui cineva de lipsa de patriotism? N-ar trebui. In fond, discutia despre identitatea de brand a acestui produs e veche, desi nu pare sa duca undeva anume. Exista sarmale cat pumnul si sarmale cat mosorul de ata. Exista sarme si pirosti. Spre a nu mai spune ca exista si un colectionar de sarmale, Cosmin Dragomir, la a carui editura apare cartea de fata. Prin urmare, tot ce lipsea era un hermeneut subtil si sarmant, un antropolog cu aplecare spre gastronomie, care sa plaseze oala cu sarmale in mai multe tipuri de meniu si sa faca racordurile necesare. Il avem acum. Camelia Burghele scrie convingator si viu despre acest soi de comfort food pe care nicio gospodina cu o inzestrare minimala nu are voie sa-l rateze sau sa-l ignore. Oala cu sarmale e prezenta la ruga si la Revelion, la masa nuntasilor si la parastas, la aniversare si la comemorare. Indiferent daca sunt pregatite ca la mama sau ca la bunica acasa (soacra e trecuta ritualic sub tacere), sarmalele poarta in textura lor mesaje care vin din profunzimea ruralului si se indreapta cuceritor spre fortaretele urbane.Sigur, n-are nimeni ambitia sa introduca sarmalele pe listele Michelin. Si nici nu e nevoie. Totul e sa gusti pitorescul din farfurie si din context. Sa vezi cu ochii mintii bucataria de odinioara si sa simti mirosul aburilor care se ridica din oala si cuprind incaperea intr-o imbratisare aromat-pofticioasa. Iar Camelia Burghele nu face aici doar antropologie, ci si literatura. Ea lamureste o sumedenie de sarmalentendu-uri privind felul in care ne adjudecam copyrightul produsului (ehe, obsesiva noastra grija de-a ne umfla muschii aproprierii, intr-o perioada cand lumea intelege ca mancarea e de obicei transfrontaliera, iar identitatile fluide) si apeleaza la carti de bucate din vechime, pe ale caror pagini sta uneori sigiliul unei pete de grasime.” (Radu Paraschivescu)