Apus de soare. Viforul. Luceafărul

Delavrancea a luat hotărârea de a scrie trilogia Moldovei (Apus de soare, Viforul, Luceafărul) într-un moment de cumpănă istorică: în 1907, după evenimentul tragic al înăbușirii răscoalelor țărănești în sânge. Confruntate cu o acută criză politicianistă și cu dificultățile inerente unui stat încă în formare, țările române aveau nevoie de un puternic mit al trecutului, în jurul căruia identitatea lor greu încercată să se coaguleze. Trecutul glorios avea astfel un rol reconfortant, de furnizor de încredere și optimism, cu atât mai mult cu cât destui scriitori din epocă puneau sub semnul întrebării însăși revoluția de la 1848, în a cărei proastă implementare vedeau înseși cauzele revoltei țărănești. Delavrancea se uită mai departe în trecut și se oprește asupra figurii lui Ștefan cel Mare. [...] Deși este protagonist doar în Apus de soare, în fapt marele domnitor domină întreaga trilogie, ca un fel de simbol care nu a mai putut fi depășit: cei care îi succed la tron, Ștefăniță (Viforul) și Petru Rareș (Luceafărul), nu se ridică la valoarea lui, factorul psihologic inhibitor fiind analizat mai ales în Viforul. În special prin crearea acestui mit istoric, pornind de la bine-cunoscutul domnitor, Delavrancea va trăi mereu în sufletele publicului larg și va avea un loc și în istoria literaturii române. - Oana Soare