Autoblamarea. Invata sa fii bun cu tine

Critica de sine este un subiect veșnic actual și reprezintă deseori una dintre principalele probleme care îi aduc pe oameni în psihoterapie, deși de puține ori ea este identificată ca atare. Pentru majoritatea clienților ea reprezintă o a doua natură, o obișnuință de care nu sunt conștienți și care se află în spatele trăirilor dificile, mai familiare, cum sunt, de exemplu, anxietatea, depresia, dificultățile legate de relațiile intime, dependențele, tulburările de comportament alimentar, durerea copleșitoare și – adesea sub cea mai agresivă formă a sa – autovătămarea și ideile suicidale. În carte sunt istorisite poveștile de viață a opt clienți, exemple concludente pentru cele mai frecvente motive de autoînvinuire – părinții extrem de severi, bullyingul suferit în copilărie; perfecționismul despotic din cultura noastră occidentală contemporană; perpetuele stereotipuri și prejudecăți legate de gen, rasă și sexualitate; insistenta promovare a natalității de către societatea noastră și devastatoarea natură a suferinței legate de dificultățile procreării; dar și efectele nefaste ale unui tip de gândire religioasă fundamentalistă. Acestea scot în evidență modul în care repetatele critici venite din exterior tind să se ne afecteze pe nesimțite sentimentul propriei valori. În următoarele ședințe, am aflat de la Charlotte că tatăl ei o învinuise pentru mult mai multe lucruri decât deteriorarea unei cărți prețioase. Ea se putea aștepta oricând să fie considerată drept cauza proastei dispoziții a tatălui – sigur, era o posibilitate mai mică decât în cazul mamei sau al fratelui său, dar amenințarea plana permanent asupra celor trei. Deși factorii declanșatori ai mâniei părintelui ei o luau de multe ori prin surprindere pe Charlotte, unul dintre motivele predictibile ale acestei furii era acuzația că nu-i acorda tatălui său suficientă atenție în rarele ocazii în care acesta se afla în preajma ei, sau că nu-i acorda o atenție „de calitate”. Julia Bueno – De când mă știu, mi s-a spus că nu există decât o cale de-a ajunge în rai și, dacă n o urmezi, ești pierdut. Eram o fetiță tare serioasă și credeam tot ce mi se spunea. Am mers la o școală parohială a Bisericii Anglicane, care era totuși o idee mai liberală decât bisericuța noastră, și obișnuiam să mă rog pentru colegele mele care nu-l luau în serios pe Dumnezeu în aceeași măsură ca mine. Eram foarte îngrijorată de soarta lor. – Pare să fi fost o mare povară pentru o copilă. – Da, era pur și simplu oribil. Îmi amintesc că eram convinsă că vor merge în iad dacă nu vedeau, ca mine, Lumina. Credeam că eu sunt cea normală, nu ceilalți. Nu aveam voie să mi serbez aniversările ori să invit acasă copii cu care să mă joc, nu primeam jucării drept cadou, nici măcar o coardă de sărit. N-am știut nici ce-i aia băutură carbogazoasă sau ciocolată neagră ‒ până nu m-am măritat! Nu aveam voie să gătesc decât cele mai simple mâncăruri. Julia Bueno Critica de sine este un subiect veșnic actual și reprezintă deseori una dintre principalele probleme care îi aduc pe oameni în psihoterapie, deși de puține ori ea este identificată ca atare. Pentru majoritatea clienților ea reprezintă o a doua natură, o obișnuință de care nu sunt conștienți și care se află în spatele trăirilor dificile, mai familiare, cum sunt, de exemplu, anxietatea, depresia, dificultățile legate de relațiile intime, dependențele, tulburările de comportament alimentar, durerea copleșitoare și – adesea sub cea mai agresivă formă a sa – autovătămarea și ideile suicidale. În carte sunt istorisite poveștile de viață a opt clienți, exemple concludente pentru cele mai frecvente motive de autoînvinuire – părinții extrem de severi, bullyingul suferit în copilărie; perfecționismul despotic din cultura noastră occidentală contemporană; perpetuele stereotipuri și prejudecăți legate de gen, rasă și sexualitate; insistenta promovare a natalității de către societatea noastră și devastatoarea natură a suferinței legate de dificultățile procreării; dar și efectele nefaste ale unui tip de gândire religioasă fundamentalistă. Acestea scot în evidență modul în care repetatele critici venite din exterior tind să se ne afecteze pe nesimțite sentimentul propriei valori. În următoarele ședințe, am aflat de la Charlotte că tatăl ei o învinuise pentru mult mai multe lucruri decât deteriorarea unei cărți prețioase. Ea se putea aștepta oricând să fie considerată drept cauza proastei dispoziții a tatălui – sigur, era o posibilitate mai mică decât în cazul mamei sau al fratelui său, dar amenințarea plana permanent asupra celor trei. Deși factorii declanșatori ai mâniei părintelui ei o luau de multe ori prin surprindere pe Charlotte, unul dintre motivele predictibile ale acestei furii era acuzația că nu-i acorda tatălui său suficientă atenție în rarele ocazii în care acesta se afla în preajma ei, sau că nu-i acorda o atenție „de calitate”. Julia Bueno – De când mă știu, mi s-a spus că nu există decât o cale de-a ajunge în rai și, dacă n o urmezi, ești pierdut. Eram o fetiță tare serioasă și credeam tot ce mi se spunea. Am mers la o școală parohială a Bisericii Anglicane, care era totuși o idee mai liberală decât bisericuța noastră, și obișnuiam să mă rog pentru colegele mele care nu-l luau în serios pe Dumnezeu în aceeași măsură ca mine. Eram foarte îngrijorată de soarta lor. – Pare să fi fost o mare povară pentru o copilă. – Da, era pur și simplu oribil. Îmi amintesc că eram convinsă că vor merge în iad dacă nu vedeau, ca mine, Lumina. Credeam că eu sunt cea normală, nu ceilalți. Nu aveam voie să mi serbez aniversările ori să invit acasă copii cu care să mă joc, nu primeam jucării drept cadou, nici măcar o coardă de sărit. N-am știut nici ce-i aia băutură carbogazoasă sau ciocolată neagră ‒ până nu m-am măritat! Nu aveam voie să gătesc decât cele mai simple mâncăruri. Julia Bueno