Istoria filosofiei - Vol. IV - Rationalistii. De la Descartes la Leibniz

Filosofia post-renascentistă este asociată îndeobşte cu “triumful raţiunii”, al metodicului şi sistematicului care asigură certitudinea achiziţiilor cognitive. Această interpretare se sprijină pe observarea unei preocupări – evidentă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea – pentru întemeierea cunoaşterii de orice tip pe o bază incontestabilă. Idealul de procedură este preluat din cea mai „sigură” ştiinţă, matematica, şi aplicat tuturor celorlalte ştiinţe şi, nu în ultimul rând, filosofiei. Austeritatea metodologiei justifică renunţarea la Tradiţie, la Autoritate sau Dogmă, la ideea de postulat sau prejudecată venite din „afara” raţiunii şi, în cele din urmă, se renunţă şi la exigenţa oricărei medieri, teologică sau metafizică, procesul cunoaşterii. Filosofia se elaborează pe sine în laboratorul gândirii, izolată de orice circumstanţialitate stânjenitoare, de orice contact impurificator cu pasiunile sufletului sau cu incoerenţele vieţii concrete (sociale, economice, politice) a oamenilor...