Описание

„In fata provocarilor destinului, poetii buni redobandesc, indeobste, un soi de sensibilitate romantica, dar nu una Biedermeier, facil-lirica, sentimentala si conventionala, ci una inalt romantica, abisala, cu priza nemijlocita la adevarurile nepieritoare ale fiintei. La fei se intampla si in cazul celui de-al treilea volum de versuri al lui Ghenadie Nicu – marile revelatii aprofundeaza, inevitabil, discursul. Poetul nu mai „topaie” pe un spalier din acante retorice, ci incearca sa construiasca din cuvinte o scara, pentru a urca inapoi, spre lumina, din iadul suferintei sufletesti si trupesti. Nu, el nu mai cauta raspunsuri si nici solutii si poezia lui vadeste acest lucru, desi vechile reflexe manieriste pot disimula, in multe poeme, actul posesiei depline a certitudinilor. Isi doreste doar sa confere un sens, un sens ultim si lamuritor, „gropii aporetice” in care, mai devreme sau mai tarziu, ne prabusim cu totii. Si sa i-l confere in singurul chip posibil, pe care l-a invatat de la marii cantareti ai Noptii: prin poezie.”(Adrian Ciubotaru)