Poetul care a imbratisat luna

Om al valorilor certe, intim convins că „actul creator e mai mult un demers al continuităţii, decât unul al întâietăţii”. Sunt născut într-o luni, de aceea când am citit titlul Poetul care a îmbrăţişat luna, Prut Internaţional, 2014, mi-am spus că Eugen Lungu trebuie să mă fi avut în vedere şi pe mine. Nu am greşit, căci la secţiunea Profiluri, consacrată literaţilor basarabeni, distinsul critic publică o amplă exegeză a romanului Ţesut viu. 10 x 10, iar ceva mai înainte, şi o cronică la Jurnal-ul de doliu barthesian, în traducerea subsemnatului. Cine nu şi-ar fi dorit, dintre cetăţenii Republicii Literelor, să ajungă în vârful peniţei lui Eugen Lungu?! Om al valorilor certe, intim convins că „actul creator e mai mult un demers al continuităţii, decât unul al întâietăţii”, E.L. începe, cum e şi firesc, prin a pune la îndoială instituţiile literare, că-i vorba de Academia Suedeză (Premiile, o eternă dilemă) sau de instanţele critice Manolescu, G. Călinescu & Sainte-Beuve (Omule care judeci), dar se simte în largul lui abia când are ocazia să-şi (re)afirme convingerile estetice, mereu atent să pună-n valoare opera/autorul, şi nu propriul discurs (adeseori) îndrăgostit: „Jurnal de doliu e o carte în care superbia demiurgică a savantului, gata oricând să facă ordine în lumea plină de semnificaţii, cedează în faţa omului Roland Barthes – fragil, temător, suspicios, dezolant, aproape învins – şi poate tocmai de asta mai cuceritor”. Scriitura sa este una eminamente empatică, fie că scrie despre Basarabenii demonici în istoria de hârtie a lui Umberto Eco, fie despre „Basarabeanul” lui Gunter Grass, fie despre „ai noştri” Serafim Saka, Arhip Cibotaru, Vasile Romanciuc, Teo Chiriac, Mircea V. Ciobanu ş.a. Neîntrecut maestru al formulelor memorabile, caligraful E.L. îşi transformă vârful peniţei în ac de siguranţă, cu care-şi fixează personajele à jamais: „Serafim Saka este omul întrebărilor prin excelenţă, dublat de un ins care are treabă peste tot”; sau „Poet al abstracţiunii pure şi inventator al unei maşini ficţionale ce procesează i-realul, Teo Chiriac face figură aparte în poezia basarabeană de azi. (…) Discreţia pare regimul preferenţial al poeziei sale, cu precădere livrescă şi fixată pe cerebral”. …şi aşa, şi tot aşa, practicând de ani buni „un demers al continuităţii”, cu preponderenţă în presa literară, iar de ceva timp şi în volume, Eugen Lungu a ajuns întâiul nostru critic, chit că lui unuia i-ar fi plăcut mai degrabă formula primus inter pares.