Scrisorar

„Inceputul acestui roman […] este de o frumusete care iti taie rasuflarea. Am putea crede ca citim corespondenta dintre Virginia Woolf si Robert Musil.“
Le Figaro
„In timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug in mod voit traditii scriitoricesti existente, Siskin urmareste sa-si insuseasca si sa dezvolte traditia literara. El compara istoria literaturii ruse cu un copac al carui trunchi creste din traducerea slavona a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu si ajunge pana la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski si Tolstoi, formand o coroana ce se ramifica in secolul XX. Autori precum Platonov reprezinta astfel crengile geniale, dar neproductive. Siskin isi stabileste modelele literare in operele lui Cehov, Bunin, Nabokov si Sasa Sokolov.“
Neue Zurcher Zeitung
„Mereu se va gasi un om care [...] va condamna lumea la trairea infinita, ciclica a aceleiasi vieti, la inviere si moarte si din nou la inviere. [...] Omul acesta se numeste Mihail Siskin, el traieste in Elvetia si, evitand limba noua, scrie in rusa asa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. Nu e uimitor ca e comparat cu Sasa Sokolov si cu Nabokov. E uimitor ca i se dau premii.“
Jurnalnii zalSasa si Volodia sunt despartiti de razboi. Legatura lor traieste prin scrisorile pe care si le trimit. Dragostea lor exista acolo unde oamenii nu putrezesc si sunt cicade mute, unde viata este zgomotoasa, generoasa, dainuitoare, unde sinele de tramvai se indreapta spre un cui nevazut de care se tine lumea.
Volodia participa la inabusirea Rascoalei Boxerilor si afla ca singura victorie in razboi este sa ramai in viata. Sasa descopera ca poate fi fericita atunci cand isi tine de mana tatal, in ultima clipa a vietii lui. Fiecare intelege, in alt timp si totusi in acelasi, ca numai moartea da sens vietii.
Si amintirea e mai puternica decat prezentul: cesuletul primit candva de Sasa arata mereu ora doua fara zece, cei doi indragostiti culeg mere pentru compot si se bat cu cele stricate, prin iarba uscata sar cosasi care i se agata Sasei de fusta, profesorul preferat isi sterge ochelarii cu cravata.
In ciuda vestii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continua sa soseasca, iar Sasa continua sa le primeasca, fara mirare si fara teama; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare sa se fi oprit. Amandoi se grabesc spre intalnirea atat de asteptata, intelegand ca „in cartea existentei toate sunt scrise, desigur, numai o singura data. Dar prind din nou viata cand cineva reciteste o anume pagina, care a mai fost citita candva.“Mihail Siskin s-a nascut in 1961 la Moscova si a absolvit Universitatea Pedagogica de Stat din acelasi oras. Dupa absolvire, a lucrat trei ani pentru o revista de tineret si cinci ani ca profesor de germana si engleza. Debutul sau literar a avut loc in revista Znamia in anul 1993, iar in 1995 s-a mutat in Elvetia, unde a avut ocazia sa lucreze ca interpret (experienta pe care o va descrie intr-una din cartile sale, Venerin volos, in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing) si ca profesor; este si colaborator permanent al publicatiei Neue Zurcher Zeitung.
Siskin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare rusesti: Russkii Bukerin 2000, pentru romanul Vziatie Izmaila, Nationalniibestsellerin2005, pentru romanul Venerin volos si Bolsaia knigain 2011, pentru romanul Scrisorar.
In afara premiilor nationale, a fost recompensat si cu prestigioase premii internationale: Premiul Cantonului Zurich in 2000, Prix Du Meilleur Livre Etranger (sectiunea eseu) in 2005, Premiul Grinzane Cavour in 2007, Premiul international pentru literatura Haus der Kulturen der Weltin 2011.
Trei dintre romanele lui Siskin au fost dramatizate si puse in scena: Venerin volos la Atelierul Piotr Fomenko, Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, iar Scrisorar la Teatrul de Arta Cehov din Moscova, in regia Marinei Brusnikina.Interviu cu Mikhail SiskinScrisorar ramane, pentru mine, una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit vreodata, posibil printre cele mai bune citite in 2012. Genul ala de roman pe care nu il poti lasa din mana, desi e doua dimineata, si a doua zi la prima ora ai o sedinta importanta; cartea pe care nu vrei sa o termini repede, dar care mai moare un pic cu fiecare pagina pe care o inghiti cu nesat; da, tipul ala de scriere care nu se citeste, ci mai degraba se infuleca pofticios.In plus, romanul a castigat cele mai importante premii literare in Rusia si a fost tradus prin toata Europa. Asa ca atunci cand Mihail Siskin a fost de acord sa imi raspunda la cateva intrebari, am zburdat de fericire.Multumiri editurii Curtea Veche, pentru intermediere, Antoanetei Olteanu, pentru traducere (si a cartii, si a interviului de fata). Si inca ceva: notati-va in calendar vizita lui Mihail Siskin la Bucuresti, la inceputul lunii octombrie – autorul va veni, la invitatia Curtea Veche Publishing, sa isi lanseze volumul Parul Venerei, considerat de critici cel mai bun roman al sau.Sa fii scriitor inseamna sa nu fii nimic, ii scrie la un moment dat Volodia Sasei. Ce inseamna sa fii scriitor, domnule Siskin?Daca privesti de la distanta, a fi scriitor inseamna sa faci cuvinte, dar ele oricum sunt deja, mereu au fost. Dar, de fapt, scriitor este cel care isi da seama ca nu poti spune nimic prin cuvinte. De fapt nu exista cuvinte prin care sa poti exprima ceva. Toate cuvintele s-au terminat demult.N-o sa uit niciodata – am vrut pentru prima oara in viata sa fac o declaratie de dragoste unei fetite, am deschis gura si mi-am dat seama ca nu exista in natura cuvinte care sa poata exprima ceea ce simt eu. Tot ce e adevarat, important si care ni se intampla e in afara cuvintelor. Cuvintele sunt tradatoare. Nu te poti baza pe niciunul. Devii scriitor cand incepi sa-ti dai seama de desertaciunea cuvintelor, sa constientizezi ca e imposibil sa redai prin cuvinte ceea ce traieste in afara cuvintelor. Tot ce este adevarat nu are nevoie de cuvinte.Inca de la scoala am mazgalit deasupra tablei o lozinca din cabinetul de literatura – celebrele cuvinte ale lui Turgheniev despre „mareata si puternica limba rusa”. Dar incepi sa scrii si toate cuvintele sunt moarte, niste cadavre. Uite, asa devii scriitor – cand iti dai seama de faptul ca limba s-a terminat, asa cum se termina pasta de dinti in tub. Toate cartile mele sunt despre faptul ca nu poti reda ceva prin cuvinte.Si problema e, probabil, nu numai cu limba rusa, ci cu limba in general.Scriitor este cel care ia, fara sa alearga, acea limba care i se da, cea mai amarata si mai jigarita, si o face mare si puternica. Aici nimeni nu te ajuta. Toata viata te lupti singur cu limba.Sa stii sa scrii scrisori poate fi o arta, avand in vedere ca Scrisorar v-a adus toate cele trei premii importante rusesti. Obisnuiti sa scrieti scrisori? Am scris scrisori unui om drag mie, cand am fost separati. Dar, in general, desigur, scrisoarea a parasit viata noastra si a ramas in trecut. Dar scrisorile, ca posibilitate de a exprima prin cuvinte ceva important, sunt ceva ce au fost mereu si vor fi. Este o posibilitate pe care o are omul de a vorbi cu el insusi despre lucruri importante, adresandu-se cuiva apropiat. Si nu e asa de important unde e omul acela cu care discuti, daca e in camera vecina sau la mii de kilometri, daca e viu sau nu mai exista. Scrisoarea are calitatea unica de anula si timpul, si distanta, si moartea. Scrisorile „postale” se duc in trecut, asta e clar. Telegrama a murit doar, dar nu e nici o problema. Chestiunea nu sta in cel ce scrie, ci in cuvinte. Mai ales daca este vorba despre literatura. Uite, o sa apara un nou Homer si o sa scrie Iliada secolului al XXI-lea in sms-uri.Romanul contine foarte multe date istorice. Cat timp si cum v-ati documentat ca sa il scrieti?Eroul meu pleaca intr-un razboi real uitat in China, la inceputul secolului al XX-lea.Infrangerea rascoalei boxerilor din romanul meu e o metafora. Un simbol nu al razboaielor trecute, ci viitoare. Deja nu vor mai fi razboaie globale, dar cei puternici o sa-i invete mereu, in vreun colt al pamantului, prin bombe, pe cei slabi ce inseamna umanismul si civilizatia. Atunci armatele Rusiei, Americii, Germaniei, Japoniei si ale altor tari dezvoltate i-au „democratizat“ pe chinezi. In timpurile noastre se „democratizeaza“ Afganistanul, Serbia, Irakul, Cecenia, Libia. Maine vine randul altuia. Maine va fi mereu razboi.Pentru mine era important sa nu imaginez nimic si am citit toate memoriile si jurnalele soldatilor si ofiterilor rusi care au fost acolo. In scrisorile lui Volodia sunt asemenea detalii ce nu pot fi inventate. Le redau acelor oameni reali durerea, ranile, moartea, viata.Pentru mine in toate cartile este foarte important sa folosesc lucruri neimaginate. Citesc, de exemplu, amintirile cuiva. Acolo se descrie cum memorialistului i s-a tratat un dinte la sfarsitul secolului al XIX-lea. Asemenea detalii nu pot fi inventate. Le notez. Apoi, peste multi ani, daca deodata eroul se va dovedi in acel timp si in acel loc si il dor dintii, am toate detaliile veridice. Dar, de fapt, este o prostie – poti aduna in memoria computerului toate detaliile din toate epocile si popoarele, dar pentru a avea loc minunea prozei, asta e putin. Toate cuvintele sunt moarte demult. Pentru a face oameni vii trebuie mai intai sa inviezi cuvintele moarte. Si aici sunt importante nu atat cuvintele, cat spatiul din jurul cuvintelor. Acest spatiu trebuie umplut cu sine, cu oamenii iubiti, cu durerea, caldura, bucuria ta, si numai atunci in spatiul acesta cuvintele pot da radacini si pot invia.Locuiti de aproape 20 de ani in Elvetia. Povestea de dragoste din Scrisorar, desi cu valente universale, reprezinta strasnic spiritul rus. E greu sa ai eroi rusi, cand nu mai stai in „zona lor de actiune”?Dimpotriva, distanta ajuta. Exista o parere raspandita ca scriitorul rus nu poate trai fara limba sa – in strainatate el obligatoriu va fi chinuit de nostalgie. Cred ca ideea aceasta a fost raspandita de conducatorii tirani, care nu voiau sa-i elibereze pe scriitori, pentru ca, in felul acesta, ar fi fost complicat sa-i controleze. Daca ne amintim un text ca Suflete moarte (si ce poate fi mai rusesc?), el a fost scris la Roma, in Elvetia si la Paris. Cred ca nu are deloc importanta unde traieste scriitorul. Si, mai mult, mi se pare ca scriitorul are neaparata nevoie sa plece pentru o vreme din tara sa, din limba sa. Pentru ca atunci el va incepe sa se vada pe sine si tara sa ca intr-o oglinda. Traiesti in Elvetia, te uiti in Elvetia, dar iti vezi reflectarea. Altfel cum poti sa-ti traiesti viata daca nu te-ai uitat niciodata in oglinda? Privirea dintr-o parte te ajuta mereu sa-ti intelegi si tara, si pe tine.Alberto Manguel scria intr-una dintre cartile sale ca noi, cititorii, citim ce vrem, nu ce a scris autorul. Care este pacatul suprem pe care il poate face un scriitor referitor la cititorii sai?Sa incerci sa placi cititorilor. Acesta este cel mai mare pacat pe care-l poate face un scriitor. Cititul si scrisul nu este o tranzactie intre un fraier si o prostituata, in care o parte alege incredula, iar cealalta incearca sa placa. Pentru mine scrisul si cititul este un proces care seamana cu transfuzia de sange. Eu impartasesc cu scriitorul meu lucrul cel mai important, cel care-mi da viata. Si aici lucrul cel mai important este sa coincida grupa sanguina.Sunteti colaborator permanent la Neue Zurcher Zeitung. Cum va ajuta in meseria de scriitor acest job?Scriu pentru tot felul de editii, dar rar, cum sa spun, neprofesionist, numai atunci cand ma intereseaza o tema. Dar si ca scriitor lucrez neprofesionist: trebuie sa scot cate o carte anual, in cel mai rau caz, o data la doi ani, dar eu pot numai odata la cinci, sase ani.Trei dintre romanele dumneavoastra au fost deja dramatizate. Ati participat in vreun fel la acest proces? Ati vazut spectacolele?
Toti mi-au spus ca textele mele sunt imposibil de pus in scena si am fost de acord cu asta. Acum toate romanele sunt jucate si spectacolele au un mare succes. Parul Venerei deja de sase ani se joaca neincetat pe scena celui mai bun teatru rusesc, in opinia mea, teatrul Piotr Fomenko. Scrisorar se joaca cu succes pe principala scena a Rusiei – la Teatrul de Arta. In procesul de punere in scena nu ma amestec niciodata. Un regizor adevarat trebuie sa stea la distanta de mine, de textul meu, si sa-si creeze lumea sa, faptura sa vie. Daca nu se va simti absolut liber, e condamnat. Daca va incerca sa ma reproduca, nu sa creeze ceva al sau, nu-i va iesi minunea teatrului. Si, de fapt, orice punere in scena este o abreviere brutala. Oricat de mult mi-ar placea piesa si jocul actorilor, oricum de fiecare data, interior, ma chircesc de durere cand vad ce scene si pe povesti au fost scoase din romanul meu. Este ca si cum ai vedea ca i se taie copilului tau degetele, i se reteaza mainile si picioarele.Urmatoarea dumneavoastra carte care va fi tradusa si in Romania trateaza meseria de interpret. Este insa vreun sport care va pasioneaza intr-atat incat sa scrieti o carte despre el, asa cum au facut David Foster Wallace cu tenisul, Nick Hornby cu fotbalul, Norman Mailer cu boxul sau Haruki Murakami cu alergatul?Imi place foarte mult sa joc snooker, dar fac asta foarte prost. De fapt, daca as fi jucat minunat, atunci de ce sa mai fi fost scriitor? Nu, putin probabil sa scriu ceva despre snooker. Pur si simplu dau si eu in bile, e asa de misto!John Cheever obisnuia sa scrie imbracat doar in lenjerie intima, Hemingway scria doar diminetile, Nabokov scria pe fise, Will Self scrie doar la masina de scris. Dumneavoastra aveti un ritual al scrisului, obiceiuri de nezdruncinat sau superstitii legate de scris?Scriu dimineata cu capul limpede. Uite, ma rog, asta e tot. E putin cam plicticos, recunosc. O sa ma gandesc la ceva!Cum arata biroul dumneavoastra? Are vreo influenta locul in care scrieti asupra scrisului?Biroul de regula e plin de facturi neachitate, asa ca nu-mi place sa lucrez acolo. E mult mai placut sa te instalezi cu laptopul in pat!Cum arata, in opinia dumneavoastra, viitorul librariilor?Mi se pare ca toate discutiile despre moartea cartii de hartie sunt puternic exagerate. Pe de o parte, da, in metroul de la Moscova toti citesc din readere electronice, dar daca scoti o carte de hartie, se uita piezis, cica, sarmanul, nu-ti poate permite un reader modern. Dar uite, in metroul din Tokio am fost uimit ca toti citesc carti de hartie. Poate pentru ca fiecare isi poate permite un device electronic? Oricum e mult mai placut sa citesti o carte din hartie. Si intr-o librarie, e mai placut sa alegi cartile, sa le rasfoiesti, sa le atingi, decat sa le comanzi pe Amazon. Asa ca sunt linistit in privinta librariilor.In calitate de cititor, cu ce autor preferat ati vrea sa va intalniti si ce i-ati spune?Din punct de vedere teoretic, puteam fi intr-o stare pe deplin constienta, la vremea respectiva, sa ma intalnesc cu Nabokov. Dar deja atunci, daca as fi avut aceasta posibilitate, as fi refuzat. Am primit deja totul de la intalnirea cu el in cartile lui. Si despre ce sa vorbim la micul dejun, in hotel, despre vreme? Despre onorarii? Chiar V.V. m-a invatat sa ma tem de banalitati. Sau, de exemplu, de ce sa ma intalnesc cu Tolstoi? El chiar ne invata sa nu ne temem de banalitati, dar, nu ma indoiesc, ar fi fost un individ extrem de respingator in conversatie. Ar fi inceput sa fie moralizator. Nu manca aia, nu face asta! si ce, sa-l sarut cu veneratie pe umar pe marele batran? Ma descurc si fara asta. Mai bine sa comunici cu el cu adevarat, in cartile lui.de Catalina Miciu