Trei saptamani in Atlas

Odata cu timpul, esti exclus din spectacolul naturii, esti inlaturat de pe traseu si redus la tine insuti. Incepi prin a imblanzi muntele doar pentru a te instraina de el. Fascinatia se topeste in neplacere. Trupul tau preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu in forma, natura e mereu vie. Tu, doar temporar. Desertul incepe sa ti se arate ca o forma de relief abstracta, contradictorie, fara sens. O anomalie a naturii in sensul unei extravagante minimaliste de dimensiuni improbabile. O forma de relief obtinuta din macinarea tuturor celorlalte. O dimensiune in care orice ar patrunde s-ar preface automat in nisip. Marea nisiparnita a planetei. Depoul tuturor vanturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat in spatiu. Pustietate, desertaciune, nimicnicie geografica in plina expansiune. Aici, oameni si dromaderi, cu totii suntem niste biete insecte, insemne miscatoare efemere pe plaja unei mari imemoriale evaporate in amintirea timpului. Desertul imi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zona in care a directionat tot surplusul de tarana, caldura si lumina. Ce e furtuna de nisip in desert, daca nu erzatul norilor? Ce indica aici gradele, daca nu jarul ramas dupa Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, daca nu inclinatia unei vaste clepsidre de lumina primordial ramasa pe dinafara?

Cu fotografiile autorului.