Femeia care nu se mai uita la cer

„Despre ideea diferentei, a imposibilitatii comunicarii dar si, ca supratema, despre despartirea (relativa) de lume scrie Mariana Codrut in volumul Femeia care nu se mai uita la cer. E mult de brodat aici in vremi ale nimicului si mai ales ale unui foarte prost mascat anticomunism care inca mai bantuie literatura romana, insa prozele ei evita tema cu gratie si raman in ceea ce in linii mari putem numi umanism. Lumea e asa cum e si nu istoria, la randul sau discurs, o va schimba.E o carte stranie, iti da senzatia de irealitate, de alta lume, generata de simpla pozitionare in spatiul literar. Uneori, asta se intampla : literatura modifica realitatea in moduri imperceptibile si o transpune intr-un soi de spatiu magic neprecizat pe care il numim povestire, dar caruia ar trebui sa-i gasim alt nume.Refuzand sa-si politizeze textele, Mariana Codrut scrie despre noi. Si asta e minunat.” (Cristian FULAS)„Citesti proza scurta a Marianei Codrut ca sa cunosti oameni. Ai de la inceput sentimentul acut ca ii stii de-o viata, si totusi secventa pe care scriitoarea o slefuieste pret de cateva pagini e de fiecare data o surpriza, in sens uman si in sens literar.„Mirosea a mancare calda si a rufe geruite” in apartamentul unui sofer si al unei bucatarese cu trei copii. O flanea de barbat, smulsa de vant din balconul de deasupra, ajunge la ei. Mariana Codrut ne introduce incognito in casa oamenilor, vorbele si gesturile lor devin ale noastre, fara sa stim incotro vor duce. Iti sta inima o clipa si duiosia rasare cand nu te astepti.Toata galeria de personaje din volumul de povestiri Femeia care nu se mai uita la cer arata o mare empatie, dar, in mod paradoxal, si o detasare de… entomolog, care isi urmareste fiintele sub o lupa fina, calibrata cu acuitate psihologica si un nemaipomenit simt al limbii.” (Cristina HERMEZIU)