Povești de trecere cu noi

„Un discurs aproape ritualic, prins între memorie și uitare, ambele conținând moartea inaccesibilă a celuilalt. În acest periplu al cuvântului care prinde angoasa, moartea în imagini, limbajul capătă o ritmicitate precisă, explorând imaginea până la capăt, fără rest. Imaginea care scapă mereu este reluată, întoarsă pe toate fețele cu o gestualitate aproape clinică. O radiografie a realului ca nod de sinapse și accidente pe care ochiul o traversează pe de o parte detașat, planând obiectiv și clinic deasupra, calculând posibilități, procente, ocurențe. Prezentul este marcat de ezitări și incertitudini, este fragmentat și plin de incoerențe, iar discursul poetic interiorizează această lecție a realului, între gesturi ritualice și remisii anticipate, duse până dincolo de orice posibilitate de întoarcere, pentru a marca mereu locul în care ne aflăm. Imaginile nu caută o realitate comodă. Poezia Adrianei Teodorescu este o continuă reașezare a limbajului și a lumii printr-o discursivizare mereu riscată, mereu fragilă a crizei, a propriei identități, a morții spusă la viitor, a memoriei populate de toate narațiunile mici și mari ale familiei și astfel se află în ceea ce e dificil, inconfortabil, în ceea ce îi scapă în limbaj și îi pune propria istorie în dificultate.” (Aura Poenar)